Ce imi amintesc si cum a inceput. Andreea Andronic despre Brazilia si Piracanga. Partea 1

Imi aduc aminte cum e sa te trezesti fara ceas, cu soarele batandu-ti in ochi printre frunze de cocotier. Cum e sa deschizi ochii si sa privesti in jur fara graba, zambind degeaba. Cum e sa te intinzi cascand lenes si sa lovesti cu picioarele plasa care acopera patul; si cum tragi repede piciorul, gandindu-te ca pe partea cealalta a plasei sta o tarantula pe care poate o deranjezi.

Cum e sa cobori din pat, facandu-ti loc prin plasa, si sa te strecori repede in slapi, verificand inainte cu coada ochiului sau (cu timpul) cu al treilea ochi daca nu cumva in papucii tai doarme un scorpion sau o alta lighioana.

Cum e sa mergi la baie si sa te speli pe ochi cu cea mai blanda apa. Cum e sa nu fii nevoit sa iti dai cu crema dupa, pentru ca pielea nu ti se usuca si nu te tine.  Cum e sa te privesti in oglinda, sa iti vezi tenul bronzat, sanatos si fara machiaj si sa iti spui: Ce frumoasa esti azi!  Ca si ieri si alaltaieri…

Imi aduc aminte cum e sa iesi din camera si pe veranda sa te intampine din nou soarele printre frunze mari de bromelii inflorite.  Cum e sa te asezi putin pe banca, la masa si sa te uiti cum acelasi colibri turcoaz vine, ca in fiecare dimineata, la aceeasi  floare. Cum e ca, din bucatarie,  prietenii care pregatesc clatite vegane sa iti spuna in engleza: Buna dimineata, raza de soare, cum ai dormit? Imi amintesc cum e sa iei micul dejun cu fructe proaspete si clatite pregatite din banane si seminte de chia, stropite cu sirop de palmier si cocos ras presarat pe deasupra.

Imi aduc aminte cum e sa vorbesti cu prietenii tai despre nimic si despre tot,  in timp ce te indrepti descult  catre plaja. Cum e sa ajungi langa cocotierii foarte inalti, in care copiii se catara fara echipament, ca niste maimute. Cum e sa vezi dincolo de cocotieri albastrul intins al oceanului.

Imi amintesc cum e sa intri prima oara in ocean. Imi amintesc cum e sa intri in fiecare zi in ocean. Cum e sa vezi in el pesti nemaivazuti. Cum e sa sperii crabi pe plaja si sa-I alergi razand pana intra in gaurile lor. Cum e sa te sperie ei pe tine. Cum e sa vezi o broasca testoasa  imensa, mancata de vulturii urubu. Cum e sa stai intins pe nisipul fierbinte si sa te ploua o ploaie fina, desi soarele e sus si arde.  Cum e sa alergi cu copiii pe plaja. Cum e sa le culegi sand dollars si scoici. Cum e sa ii tii sa inoate.

Imi aduc aminte cum e sa adormi in unele nopti cu o frica atat de mare incat crezi ca n-o sa apuci ziua de maine. Pentru ca atunci cand stingi lumina iti dai seama ca tot ce stiai tu despre intuneric era o minciuna. Negru e mai negru decat stii tu. Negru e atunci cand chiar daca tii ochii deschisi sau inchisi vezi acelasi lucru – nimic. Si inafara de negru, mai e ceva:  simti ca dincolo de ferestrele camerei tale (care sunt mereu deschise pentru ca ai nevoie de racoarea noptii) e Ceva . Ceva mai presus de orice ar putea omul sa construiasca cu mana lui. O forta, o energie vie, pulsanta, necunoscuta si atat de puternica incat te face cu adevarat sa te simti un gandac care poate fi oricand strivit. Ceva care te face sa intelegi ca chiar daca ai recunoaste toate sunetele padurii, chiar daca ai cunoaste toate speciile de animale si plante care te inconjoara, chiar daca ai citi toate cartile scrise vreodata si ai vedea toate filmele facute vreodata- tot nu stii nimic.

Imi amintesc multe multe lucruri si nu stiu cum sa ma apuc sa le povestesc. In ce ordine, cum? Sa o iau cu inceputul?

Pe 12 septembrie 2010 am plecat sa traim intr-un eco-village brazilian, alaturi de prietenii (si de-acum familia noastra) Florian si Laura Campean.  Pe 13 septembrie aterizam pe aeroportul din Salvador de Bahia. Coboram si, printr-o ploaie torentiala, ne urcam intr-un taxi care ne ducea la hotel.

Prin ploaie, vedeam un oras ca un fel de Bucuresti, la fel de gri dar mult mai mare, cu sosele largi si neaglomerate, cu cladiri noi, gri si urate, cu mult mai multe etaje decat pe la noi;  cu panouri publicitare in limba portugheza, de pe care zambeau uneori niste manelisti, alteori niste femei frumoase iar cateodata cate o familie asa si-asa. Cand am trecut pe-o sosea spectaculoasa, flancata de bambusi care parca o acopereau, ne-am dat seama ca totusi nu era ca la noi. Cand am ajuns la hotel si am iesit pe terasa camerei, ne-am lamurit: chiar nu era ca la noi . Vedeam oceanul, o plaja, multi cocotieri, un sol rosu, un mic cartier rezidential cu case identice, un vultur urubu care zbura in cercuri, o statie de autobuz plina de cetateni brazilieni saraci dar veseli, imbracati ca la un maraton reggeton…

“Auzi, tie nu ti se pare ca aici miroase a veceu?” l-am intrebat pe Razvan, invartindu-ma prin camera. “Nu” a raspuns el sincer. Mie mi se parea. Mirosea totusi subtil, de parca curgea vidanja dar dadusera cu parfum de mango peste, sa ascunda. Am injurat in gand hotelul si m-am culcat, eram obosita dupa cele 15 ore de zbor. Ceva timp dupa, mi-am dat seama ca mirosul ala puternic… dar subtil- de mango, ceva foarte dulce si altceva foarte putrezit – era mirosul Braziliei. Un miros pe care n-o sa-l uit niciodata si pe care il iubesc din suflet.

5 Responses

  1. Eugenia
    February 10, 2012 at 20:52 |

    Are you There Andreea? :)

  2. Adrian Constantin
    February 19, 2012 at 04:41 |

    In tarile calde :)) !

  3. C
    C
    March 7, 2012 at 10:28 |

    Buna Andreea!
    Intr-una din poze , pe masa, este un laptop. Imi poti spune, te rog, daca exista conexiune la internet acolo?
    Multumesc frumos

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.