Impingeam roaba cu bagaje prin nisip si intuneric si ma gandeam: Doamne, da sa ajungem intr-o casa frumoasa! Si sa am un pat normal in care sa dorm! Imi doream tare mult sa dorm. Si nu aveam nicio idee despre cum arata o casa sau un pat intr-un sat eco din mijlocul padurii care urmeaza coasta Atlanticului.

Aveam sa descopar in cateva minute ca o asemenea casa, complet sustenabila, arata asa cum mi-as fi imaginat eu in cele mai frumoase visuri; si un pic peste. Iar patul, cu cadru din eucalipt masiv, cu saltea ca la mama acasa si cu plasa impotriva insectelor, ne-a primit cum se cuvine in prima noastra noapte petrecuta in salbaticie. Ne-am trantit in el ca doi calatori obositi ce eram si am stins lumina.

N-am mai vazut nimic, nici gandurile nu ni le-am mai auzit, de cat de intuneric era. De-afara se auzea vuietul neintrerupt al oceanului, de parca ajunsesem intr-o gara in care treceau trenuri fara incetare. De altfel, in primele nopti am stat deseori cu inima cat un purice, ascultandu-i urletele si imaginandu-mi ca in orice clipa poate sa ne mature cu tot cu casa. Iar dupa 3 luni am inceput sa observ ca nici nu-l mai auzeam si ca urechile mele selectau efectiv sunete sau frecvente, in functie de ce voiau sa auda intr-o seara sau alta.

Pe langa ocean, de-afara se auzeau coruri de insecte care bazaiau, vajaiau, ciocaneau sau chitaiau, fiecare dupa cum ii era neamul. Iar din cand in cand, dintr-un tufis de langa geam, o faptura ciudata scotea cate un “chit chit” scurt. Am intrebat pe multa lume ce-ar fi putut fi si n-am primit nici pana in ziua de azi un raspuns concret. L-am cautat, in alte nopti, pe cantaret si nu l-am gasit. Nu stiu nici acum cum arata si poate nici n-o fi existand. Desi uneori, cand treceam cu o lanterna in mana pe poteci intunecate, chitaia, invizibil, chiar de langa noi, de ne sarea inima din piept.

Asa am adormit in prima noapte, insotiti pe drumul spre taramul viselor de toate sunetele alea complet noi si fantastice. Taramul viselor, sau celalalt taram al Constiintei noastre, unde totul e posibil, s-a dovedit foarte darnic cu mine in toata perioada petrecuta in sat, dar in noaptea aia m-a lasat in pace. Am dormit ca un lemn.

Candva, la o ora probabil tarzie, am deschis ochii si am vazut pe geam soare, cocotieri si un domn in slipi care racaia cu grebla frunzele din gradina. Mi-am adus vag aminte cum Didier ne spusese ca dimineata ne va face turul casei si al gradinii. Si mi-am dat seama ca racaitul frunzelor langa fereastra noastra era semnul de incepere a turului. Asa ca ne-am toaletat repede, ne-am scos slapii din bagaje si-am iesit afara.

De-abia atunci am avut ocazia sa vedem unde eram: nicaieri. Casa mare se inalta printre copaci care mai mari care mai mici si era inconjurata de tufe inflorite si rasfirate ici si colo, de bromelii cat mine de inaltime, tufe de ananas, un fel de iedera si diverse flori. Nisip, cocotieri, bananieri si tufe semi-uscate, cat vezi cu ochii. Nicio alta casa prin jur.

Incet-incet Didier a inceput sa faca putina lumina in creierele noastre. Ne-a luat la plimbare prin ceea ce el numea gradina si ne-am prins ca stateam de fapt pe circa 2000 mp de nisip – o parcela pe care isi construise casa. In fata aveam 500 mp de “gradina” (tufisuri, ananasi, bromelii si cocotieri) dincolo de care ne pandea primul vecin! Si el avea tot cam atatia metri de pamant, pe care isi construise cam ce-i traznise lui prin cap. Aveam sa aflam ca locul avea o regula: fiecare proprietar poseda o parcela aproximativ egala de pamant, pe care isi putea construi casa – dar doar de un anumit numar de mp; ba chiar si la o anume inaltime. Asa ca niciun ghiloban nu putea sa vina si sa-si faca un palat cat toata parcela si nici cu turnulete poleite mai inalte decat coronamentul padurii. Oamenii tineau la confortul lor, asa ca fiecare locuinta era construita la o distanta apreciabila de urmatoarea si ascunsa cat se putea vederii de cocotieri sau alte cele.

Vecini aveam doar daca ne calcau pragul sau noi lor, fiindca altfel nu-i simteam. Ii mai auzeam vorbind cand treceau pe vreo poteca apropiata; auzeam vreun sugar plangand ori niste copii chicotind; cateodata seara mirosea a fum si stiam ca vecinii din fata stau la foc si se uita la stele; doar asa simteam ca traim intr-un sat si nu singuri-singurei, in mijlocul pustietatii.

In spatele casei, Didier ne-a aratat ce era important – fosele cu bananieri si “cercurile” de bananieri. Fosele – niste gropi cu fundurile cimentate – colectau, desigur, tot ce venea de la baile casei. Dar – tocmai aflam noi cu stupoare din gura gazdei noastre – nu venea nicio vidanja sa le goleasca; ci erau acoperite cu straturi de pietre si nisip, in care erau plantati bananieri. Ei se hraneau cu toata apa, filtrau mizeria si intr-un final faceau banane, intr-un ciclu firesc. Dupa ce bananele erau culese, bananierul incepea sa se usuce si era taiat, pentru ca, de langa el, sa inceapa sa creasca un pui de bananier care sa ii ia locul, intr-un ciclu la fel de firesc. Am avut si noi placerea sa culegem si sa taiem un bananier din fosa si sa ii mancam fructele, chiar din prima luna.

Cat despre “cercurile” de bananieri, astea erau folosite pentru fabricarea compostului. In principiu si pe scurt, dupa cam acelasi mecanism mentionat mai sus, gunoiul menajer aruncat in groapa dintre bananieri si acoperit cu frunze se transforma cu timpul in pamant. Ni s-a explicat foarte elaborat cum se face reciclarea si compostul si nu ne-am putut abtine sa nu ne aducem aminte de copilaria noastra si de bunici care, la tara, practicau aproape aceleasi metode. De asta poate ne-am dorit sa ajungem aici, unde oamenii reincep sa invete ce stiau de mult si reincep sa respecte natura care le-a daruit viata.

In acelasi tur, gazda noastra avea sa ne explice cum functioneaza sistemul de panouri solare, care intretinea o casa cu 6 camere + 5 bai, cu frigider, apa calda la orice ora si multe multe prize. Apoi ne-a explicat despre pompa de apa, care ne aducea noua apa curata si placuta la atingere si care, apropos, nu costa nimic lunar, cum nici curentul n-o facea.

Dar destul cu tehnicalitatile. Didier trebuia sa-si traga pantalonii pe el (ramasese in slip pe tot parcursul ceremoniei de prezentare) si sa-si agate rucsacul in spinare. Avea de mers 6 km pe plaja pe jos, plus un drum peste rau cu canoea, plus un autobuz, plus un feribot, ca sa ajunga la aeroport. Se ducea acasa la Paris si ne lasa pe noi singuri in ditamai casa despre care de-abia aflasem cum functioneaza.

Ba nu, mint. Ne spusese ca in curand se vor muta cu chirie, la etaj, Eva si Salem. Un cuplu foarte dragut. Nu ne spusese, fiindca nu avea de unde sa stie, ca Eva si Salem se vor muta in casa chiar in ziua aia si ca in noaptea aia Eva avea sa nasca in camera de deasupra noastra, dupa un travaliu lung. Dar despre minunea asta, despre cum e sa dormi ca o buturuga, in timp ce in jur se aud tipete de travaliu, mantre, oameni vorbind, ape curgand, femei cantand, in postul urmator…